 | Noe Me on Day 192 (1.08) |
 | pisicainele on Day 192 (1.08) |
| Noe Me on Na-ti-o buna! |
| Noe Me on Day 229 (7.09) |
| pisicainele on Day 229 (7.09) |
E prima dată când scriu de când m-am întors. Am început un carnețel foarte frumos, cumpărat de la Ikea. O să scriu și despre minunata excursie la Pompeii, da’ nu acuma.
Acum vreau să notez altceva. My beautiful boyfriend made me the best pre-Christmas surprise ever. He got me a Christmas tree! A real Christmas tree! A live real Christmas tree!!! Adică în ghiveci, cu rădăcini. Adică e viu. Adică în martie îl plantăm! I love it! I’s happy. 
What did gâze de noapte do before (the?) man invented the electricity? Or before he found fire for that matter. Ce? Nu existau pe vremea aia? Adică astea-s musculițe moderne? Neo-musculițe? Musculițe care sunt în ritm cu timpurile? Adică în pădure, dacă nu e lumină, nu sunt musculițe? Gâze? Sau sunt, da’ alea stau pe-ntuneric? Și adică alea care sunt pe lângă așezările omenești se cheamă ca stau la oraș? Și-s mai cu moț și se mai și comportă ca atare? Sunt mai arogante? Se împerechează numai cu alea de-același nivel? Și, la o adică, cum arată o gâză arogantă? Da, mă rog, am deviat prea mult. Deci, serios, care-i treaba? Sau toată populația de musculițe e concentrată pe toate sursele de lumină de pe Glob? Numai pe alea?
Acum vreo două săptămâni-trei, mi-am luat niște blugi roz. Da’ un roz… nu știu cum să explic, roz-roz, de mă pufnește râsul numai cât îi văd, numai cât mă gândesc la ei. E un roz ca în glazurile de zahăr care se pun pe prăjiturelele drăguțe. Ăștia o să fie blugii mei de binedispunere.
Oh, astăzi plec acasă. Plecăm de fapt. Plec cu Dragoș și Claudia. Nu pot să zic cum abia aștept. Mi-e dor de tot: de familie, de prieteni, de Iași!, mi-e un dor fantastic de Discovery & Co…. Abia aștept! Sper s-ajungem cu bine. Avion. Fingers crossed.
Mi-a sunat în cap azi toată ziua. A apărut de nicăieri și-a rămas acolo, așa că iată eine melodie for today.
Da, bre, deci am intrat în decada a treia din viața mea. Ei, am intrat eu de mult, da’ treișunu o confirmă, o subliniază. Asta apropo de un „biet” nene din actuala carte care zice „[...] zic cu o femeie, zic cu o femeie bătrână, să spunem de patruzeci de ani [...]”. Ehe… Deci mă-ndrept, am luat drumul spre patruzeci de ani. 40. … Patru… zeci. … Patruzeci. … 
) Bre, da’ pe cuvânt dacă nu-i amuzant. Te gândești că eu pe dinăuntru-s o copchilă năucă toată, care nu știe ce vrea și încotro s-o ia și care nu-i măritată, mai-mai c-o sperie treaba?… E posibil să fie așa o discrepanță între înăuntru și… real? … Mă rog, exagerez. Melodramaticomizez. În realitate am împlinit 31 de ani și mă simt tânără, foarte tânără. Asta-i întotdeauna bine, nu?
Cea mai importantă chestie pt. ăștia aici este mâncarea. Bineînțeles că este foarte importantă, we live out of it, da’ nu cred că tre’ să ne guverneze viața. Aici Prânzul e… un eveniment național cotidian. Toată lumea la Prânz închide magazinele, pleacă de la servici, își organizează în așa fel treburile încât la Prânz să se poată duce acasă să mănânce. Sau, dacă nu poate și nu poate să ajungă acasă, să se poată duce la un restaurant să ia Prânzul.
Oamenii după o anumită vârstă, în general cam de la 30 încolo, nu prea mai ies în oraș să se vadă cu prietenii, nu se mai duc la vreun bar, pub, să danseze, pt. că majoritatea sunt căsătoriți, au copii și responsabilități, nu mai au timpul și nici vârsta să facă chestii din astea copilărești și iresponsabile. Singurele dăți când se întâlnesc cu prietenii sunt la vreo nuntă sau botez sau comuniune sau organizând o cină sau un prânz, afară sau acasă la vreunul dintre ei, unde merg cu tot cu copchii și nu de fiecare data există norocul ca acești copii să fie cuminți și silențioși, să nu-ți vină să-ți tragi una-n cap și să zici „bre, eu nu vreau kkturi de-astea”…
Da’ am și eu prieteni cu slujbe, căsătoriți, cu copchii și responsabilități. Și nu, nu ies în fiecare zi, nici în fiecare săptămână, n-ar fi OK nici așa, da-și găsesc o seară o dată la nu știu cât timp să iasă la dansat cu prietenii sau la vreo iarbă verde, parc sau mai știu eu ce, unde își aduc și copchiii, da’, dacă-i aduc, ăia-s cuminți, nu încep să urle și să strice ca niște lighioane împielițate.
Păi… eu nu vreau kktu’ ăsta. Eu nu de asta am venit aici, să mă transform într-o nevastă care are grijă de niște ghiauri de copchii și pt. care evenimentul cel mai important în fiecare zi este Prânzul…!
Abia aștept s-ajung acasă. Am nevoie de-o gură de aer.
This morning came a mister to draw my blood to do some analysis; very easy hand, very easy found my vein, all good. He drew a syringe of my blood and he filled 2 sealed vials, but he left the syringe and needle on the table when he left; with a little bit of my blood in the syringe; I guess he didn’t need it anymore. Now, as I am always against waste and don’t like throwing anything away, I was thinking what to do with the little bit of blood in the syringe… And then I found the solution! I splashed it into a vampire’s mouth who was clinging outside the railing of the terrace, waiting hungrily. He took it (like a dog catching a treat) and after an initial satisfied face, he gathered it all and spat it out.
him (the vampire): It’s not good.
So I – splak! – slapped him with the back of my palm and said:
me (the… me): You don’t like it?! Go on then, get out of here! Eee!… I answered all hurt in my ego, showing him the way. He doesn’t like my blood. Arms crossed on my chest and my feelings all hurt, I waited for him to go.
him: Can I have some of some other one’s?
me: No, you can’t have some of some other one’s!
him: Can I have some of his? (Antonio)
me: No.
him: Can I have some of hers? (Antonio’s mum)
me: No.
him: What about the cat?
me: Do you want me to kill you?
Yes, I know the ending’s a little abrupt, but then he went away. I guess he got scared.
Ieri a fost prima zi de toamnă… Numai cât îmi amintesc de ce iarnă oribilă au ăștia aici mă apucă groaza.
Aici, în Italia, există așa-numitul (de către mine) Cult al Paharului de Plastic… Bre, fuck off with your plastic unrecyclable fucking easy way out!
